Bărbatul perfect mai mult decât imperfect


Tu, care mă urmărești, știi că sunt nemăritată.
Ce, ai căzut de pe scaun?
De ce? 
Că nu știai că-s fată, pardon, femeie bătrână sau de mirare că o ființă atât de formidabilă ca mine poate să fie singură la vârsta asta? 
Ei, ce să-i faci, fiecare cu norocul lui.
La mine mă refer, evident. Sunt liberă ca pasărea cerului.
Și jur că mă simt norocoasă că nu m-am încurcat cu A, B, C ș.a.m.d.
Numai când mă mut sau mă apuc de construit case îmi vine să plâng, că sunt singură și n-are cine să scoată ori să bată un cui.
Un cui, mai multe de fapt, pot să scot și să bat și eu că nu degeaba am studiat 4 ani pentru o diplomă de tâmplar.
N-are cine să sape o groapă... dar și pe aia o fac eu, nu-i problemă.

Sunt alte lucruri pe care nu le fac, chiar dacă m-aș băga, și trebuie să plătesc pentru tot.
Cel mai greu e la mutat mobilă. Noroc de cumnata mea și de vecinii săritori.

Și-atunci mă gândesc la cei cu care aș fi putut să fiu, dar n-am vrut (ori poate n-au vrut ei. Ha!). Fac un inventar așa.
Acum, că m-am apucat să-i construiesc mamei o căsuță, m-am gândit îndelung că sunt mulți banii pe care trebuie să-i scot din buzunare și n-am.
Bani, bani îmi trebuie că buzunare se găsesc peste tot.
Și inventarul ăsta mi-a deschis ochii în privința bărbaților cu care am avut sau aș fi putut să am o relație de iubire.
Băi, nu numai că nu erau perfecți pentru nimeni, dar erau complet imperfecți pentru mine!

Da.
N-are logică?!  
N-are, știu. Dar ai înțeles ce vreau să zic. Dacă nu, mai bine așa. Lasă, nu-ți mai munci creierii că-ți consumi neuronii degeaba.

Numai zilele trecute m-am întâlnit cu o flacără veche (ha, ha, ha. Traducere literară din italiană: vecchia fiamma) de a mea, c-un fost iubit adică. Și m-am întrebat de ce oare l-am lăsat eu pe bărbatul ăsta bine.
Bine... vorba vine. E un bărbat înăltuț, frumos foc, amuzant, deștept (mai mult sau mai puțin. Depinde de punctul de vedere.), respectuos, c-un aer exotic... adică cu pielea tuciurie.
Dar asta pentru că stă toată ziua cu burta la soare, zic eu. Nu cred că s-a născut așa mulatru... Ori poate s-a născut, că nu-l știu de mic. L-am știut de mare, de foarte mare.
Mare de ani, nu te gândi la altceva că faci păcat și nici nu-i adevărat.

Și bărbatul ăsta cu părul negru ca pana corbului, pe care dacă-l vezi noaptea numai dinții știi exact unde-i sunt, mi-a spus că s-a simțit ofensat de faptul că n-am scris niciodată nimic despre el.
I-am explicat că dacă vrea ca eu să scriu despre el, trebuie să facă ceva foarte bine ori ceva extrem de rău.

Că, stai, n-am zis că este interesat de munca mea. Susține el. Păcat că nu mi-a citit niciuna dintre cărți. El citește câte o postare răzleață de pe blogurile mele, când chiar se plictisește de căutat greșeli gramaticale tuturor celor ce scriu sau vorbesc în public, ori când a terminat de citit versurile rapper-urilor geniu.

Citește deoarece caută o dovadă că a lăsat o urmă în viața mea. Numai de asta. Și a tot rămas cu buzele umflate, căci acum are niște buze de toată frumusețea. Pe bune. Sunt cărnoase rău. Tot să-l pupi. Adică să te pupe el. Sau ele. Buzele.
Dar cât este de leneș, nu-i în stare să-și folosească nici buzele. Degeaba i-a dat mama natură aspectul ăla atrăgător și potențialul enorm pe care-l are, căci el e tipul ăla care a întrebat „Muieți ți-s posmagii?
Da, mă, da.

Și uite că a făcut ceva extrem de rău și scriu și despre el. În loc să facă bine, după ce i-am și spus în ce context scriu eu despre cei ce-mi traversează strada vieții.
Degeaba explică John Gray ăsta în cartea „Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus” că dacă-i spui bărbatului exact ce vrei - nu pretinzi ca el să facă un efort și să ghicească - el face ce spui.
E o minciună gogonată. Un mit. O poveste de adormit copiii. O speranță falsă dată femeilor disperate.
Că eu le-am spus lor ce-mi place și ce nu, ce vreau și ce nu vreau, nu m-am așteptat să citească în stele, numai că n-au auzit o iotă din vorbele mele. Tot ce-au vrut ei au făcut.

Și bărbatul ăsta de poveste mă apreciază și se mândrește grozav cu faptul ăsta. Nu, nu se mândrește cu mine, se mândrește cu faptul că mă apreciază.
Atunci când a dat peste interviul pe care l-am dat ziarului de Roman, s-a umflat în pene. Dar nu pentru că mi-a fost recunoscută munca, ci pentru că el văzuse din primul moment în care ne-am întâlnit că-i „ceva” de capul meu.

I-ar plăcea nemaipomenit de mult să fim împreună, așa cu toate defectele pe care le am.
Ce defecte!?! 
Câteva acolo, dar nu le enumăr că ne prinde noaptea. Sau ziua. Depinde când citești.
În fine, idea unei relații cu persoana mea minunată i-ar surâde grozav. Dar nu-mi surâde mie absolut deloc! Mi se face pielea măciucă de găină numai cât mă gândesc.

Minunea asta de om nu cred că mi-ar deschide un borcan cu castraveți sau cu fasole. Ba mai rău, dacă m-ar găsi leșinată, ar crede că-s moartă și-ar fugi mâncând pământul. Sau poate că nu, căci e mare cunoscător al legii. Se teme de pușcărie, că n-ar mai putea merge în vacanțe în Egipt ca să vadă piramida lui Keops.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G.
Fotografie de pe Pixabay
Bărbatul ăsta nu mi-ar fi de niciun folos la o mutare, o construcție de locuință, sau orice altceva care implică muncă fizică, căci n-ar ridica un pai de jos. Nu s-ar mânji el pe mâini de pământ sau rugină.
Cum face cumnata mea, cum fac eu, și mulți, mulți alții (și altele). Știu.

Uite probele. Mai jos dărâmam o bucătărie.
Singure am făcut tot de la A la Z. Și molozul tot noi l-am cărat. Cu gălețile. Nu ne-am dat înapoi. Când trebuie făcut ceva, noi facem, că de aia avem mâini și picioare.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel

Dar, când m-ar apuca oboseala după 10 ore de prășit sub soare, el m-ar lăuda și m-ar încuraja. Stând pe un scaun, la umbră, evident.  Ca un fel de galerie la un meci de fotbal așa.
Eu, suflând ca un boboc de rață gras, dau o sapă, el bate în farfurii și pahare goale strigând: „Hai Cristina! Hai că mi-e foame. Hai că poți, hărnicuța mea! Eu cred în tine.” 
Sau, cum se spune pe la noi: „Haida, bre! Nu te da, nu te lăsa!”

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel

Nu-i un bărbat de culoare (cum ai crede din descripțiile mele), e (relativ) alb, da-i român. Ba e chiar moldovean get-beget, am uitat să menționez acest fapt super important. Da’ nu vorbește cum vorghesc eu că-i orășean.
Religie nu cred să aibă. El trebuie să fie singurul Dumnezeu în care crede.
Are mamă și tată, știu sigur, căci locuiește încă cu ei, părinții lui. Mama-i strânge patul, face curat după el și-i spală hainele. Da, că are doar 40 (41?) de ani. E încă un copil, dragul de el. Nu se pricepe să dea drumul la mașina de spălat. Instrucțiunile sunt în engleză.
De aia nici nu știe ce-nseamnă „fac”. Aici n-am scris ce-am vrut, dar te pricepi tu. Oricum ar fi, se potrivește.

Mâncare nu-i face mama. Nu că nu ar vrea, biata de ea, ar vrea chiar și numai să-și salveze bucătăria de haosul pe care-l face michiduță ăsta când își gătește mâncărurile alea speciale cu iarbă de pe câmpurile biologice din Moldova. Nu-i face, că nu mănâncă mâncare tradițională prințul ăsta pe cal negru, e prea calorică pentru el.
El, curtezanul ăsta al meu, vrea să se mențină suplu.
Și, da, se vede. Parcă-i tras prin inel, că na, cum să se facă plăcut femeilor din județ?
Multe de oferit n-are. Ba chiar nimic. Și chiar de-ar avea, nu ar da un capăt de ață că-i trebuie lui pentru vacanțe.
Așa că măcar plăcut ochiului să fie.

Dar eu cu aspectul lui n-am ce face. Dacă m-aș combina cu (foto)modelul ăsta de om, eu ar trebui să muncesc și tot eu să plătesc când ies cu el la o prăjitură. Și nu mă refer la prăjitura mea, pe aia o plătesc oricum, la prăjitura lui mă refer!
Și măcar de s-ar mulțumi cu una, dar nu, vrea mai multe! Și berea m-ar pune să-i plătesc. Și ciorapii să-i cârpesc. Unde mai pui că m-ar obliga să scriu cât mai multe cărți ca să aibă cu ce să se laude. El... că m-a „făcut” să creez.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel
Fotografie de pe Pixabay
Și uite din ce cauză mi-s eu singură și trebuie să scot o coșarcă de bani din pământ din iarbă verde să plătesc oamenii pentru orice cui scos sau bătut, chiar dacă, repet, de scos și de băgat (da, știu, se spune bătut, nu băgat) cuie sunt mult mai capabilă decât ei.
Când oamenii fac case, de regulă, nu plătesc pentru fiecare pas necesar, căci multe le fac ei. La mine nu se aplică asta. Mie îmi trebuie bani. Mulți, mulți bani de se crucesc toți când le zic câți.

Da. Și relativ la fostul iubit (și-aici vorba vine, că practic n-am fost) aș putea să-i fac public prenumele, însă nu merită. Numele nu i l-am știut căci nu m-a interesat niciodată.

Cum să nu rămân singură o eternitate când numai peste așa personaje dau? 
Ptiu, ptiu, ptiu!
Am scuipat în sân de spaimă. Păzește-mă, Doamne!
Degeaba n-am scris „Fată bătrână și fericită - Mai bine singură, decât singură în doi”. 

Mesaj personal pentru Făt Frumos, protagonistul acestei postări

Ei, Scaraoțchi, ești mulțumit acum c-am scris despre tine? 
Câte greșeli am făcut? Le-ai pierdut șirul? 
Comparativ cu mulți dintre cei care-mi trimit mesaje private pe Facebook, măcar tu citești ce scriu. Din an în Paște, dar e mai mult decât nimic. În plus, mi-ai găsit câteva erori gramaticale de care nu știam. Merci. 
Oricum ar fi, asta nu ajunge. Nu mă încântă deloc căci nu scriu pentru tine, scriu pentru cei ce vor să citească din plăcere nu ca să găsească greșeli. Dacă nu-i plătesc eu special pentru asta. 

Mai bine femeie de serviciu care se oprește la fiecare trecere pentru pietoni să se asigure că nu vine vreun Mercedes negru să se tamponeze cu un altul, decât gagica ta. 

Ultima frază din mesaj o înțelege doar el, cel mai cel dintre cei. Mai cei.

Bărbatul perfect pentru mine este acela care-i ca mine. Un om care-și suflecă mânicile când trebuie, nu care fuge sau doarme ca un porc în păpușoi când e vorba de muncă.
„La plăcinte (sau la băut, vezi mai jos), înainte, la război, înapoi”, a spus Ion Creangă
Știa el ce știa. Și-am zis și eu în ziarul de Roman.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel
Fotografie de pe Pixabay
Și relativ la gropi, uite chiar știu, pot și mă bag la săpat găuri mari, mijlocii și găuri mici. Sap de care trebuie, când trebuie. Că-mi place sau nu. Că știu sau nu. Respir adânc și-nvăț.
N-oi ține eu hârlețul cum îl țin profesioniștii, dar nu mă dau înapoi de la nimic.

Bărbatul perfect mai mult decât imperfect de Cristina G. Gherghel

Dacă numai găuri ar trebui săpate când e vorba de construit o locuință, nu mi-ar mai trebui atâția bani și n-aș mai face un inventar de foști sau curtezani care ar fi putut... Dar erau vai și-amar. Iar cei care erau băieți buni... că am cunoscut și oameni super, ei bine, pe ăia inima mea nu i-a vrut.
Fir-ai tu inimă bleagă!
Dar nu regret nimic și nu-mi pare rău după nimeni. Nu a fost să fie.

Niciun comentariu