Cum să nu-ți pierzi încrederea în oameni

Cum, cum să nu-ți pierzi încrederea în natura umană când, parcă, numai rău vezi peste tot?  
Și răul îl facem noi. Oamenii. Și nici nu ne gândim. Ori, mai rău, nu ne interesează.
Cum zice Papa Francisc:
„Când nimeni nu este vinovat, toți suntem vinovați!”
Oare chiar am o soluție pentru toată lumea? 
Aș vrea să cred că da, dar mă tem că nu.

Cum să nu-ți pierzi încrederea în oameni de Cristina G. Gherghel

Un lucru este demn de subliniat și luat aminte: nu suntem toți la fel. 
Când un om îți face rău, eu zic să-l ierți.
Nu pentru el, în mod sigur lui/ei nu-i pasă, ci pentru tine.
Tu trebuie să mergi înainte, exact așa cum merge și cel ce ți-a făcut rău.
Și când zic să mergi mai departe, te îndemn să te îndepărtezi de acel om. Mai cu seamă când continuă să te facă să suferi.

Numai ia aminte, te rog, de multe ori și noi facem rău fără să vrem și fără să ne dăm seama.
Gândește-te că cine ți-a greșit, poate - zic „poate” - nu avea acea intenție.
Nu este greu să-ți dai seama de asta, dar trebuie să ai inima deschisă și să nu lași prejudecățile și orgoliul rănit să-ți umbrească judecata.
Vezi dacă îi pare rău că te-a făcut să suferi, vezi dacă încearcă să repare...
Iar dacă în urma reflectării adânci îți dai seama că cineva îți face rău în mod voit și constant, îndepărtează-te și uită-te în jurul tău. Fă-ți alți prieteni și fii prieten bun.

Dar când propria familie îți face rău? 
Prietenii sunt familia ce ne alegem singuri. 

Când soțul/soția îți face rău? 
Nu aș ști ce să te îndemn să faci.
Nu am experiență în acest domeniu.
Aș fi tentată să zic că ar trebui să discutați și să spuneți lucrurilor pe față. Dar, știu sigur, dialogul este deosebit de greu de instaurat, căci bărbatul și femeia vorbesc limbi diferite.
De aceea sunt celibatară. Sau, dacă vrei, „Fată bătrână și fericită” - titlul uneia dintre cărțile mele.

Cunosc multe cupluri care nu discută niciodată.
Amândoi nefericiți, amândoi frustrați și nemulțumiți, acuzându-se reciproc de aceleași lucruri, cum ar fi: „Nu înțelegi. Nu mă înțelegi! Te gândești numai la tine. De mine nu-ți pasă. etc.”
Și știi ceva? 
Chiar așa este. Oamenii nu se înțeleg între ei. Și asta nu-i valabil numai între bărbați și femei, dar și între femei și femei, bărbați și bărbați, copii și copii.
Da. Pentru că nu simțim la fel.
Ce-i important pentru unul, nu are nicio importanță pentru altul.

Când eram mică, am citit o frază care mi-a dat mult de gândit de-a lungul anilor.
Dintre toți elevii mei doar unul m-a înțeles. Dar și acela m-a înțeles greșit.
Nu știu cine a spus-o. Nu găsesc referințe nicăieri. Cred că era un om important, un dascăl - prin logică (nu e că-ți trebuie facultate ca să-ți dai seama de asta).
Ce tristă concluzie a tras omul acesta... și nu fără motive.

Și chiar acum când scriu mă-ntreb „cu ce folos”?
Îmi pierd vremea? 
Scriu pentru pereți? 
Oare înțelege cineva? 
Și tot eu îmi răspund: „Da. Cineva înțelege.

Chiar dacă ar exista un singur om pe pământul sau în universul acesta care ar înțelege ce vreau să transmit, eu tot aș scrie.  
Am certitudinea că sunt mulți cei care înțeleg mesajele mele, pentru că îmi scriu în privat sau îmi lasă comentarii pe blog-uri și rețele sociale. Ba chiar unii vin să-mi zică în persoană.
Ce mare bucurie îmi fac!

Dintre miile de mesaje negative, acuzatorii și arogante, câteva nu-mi dau voie să-mi pierd încrederea în oameni.
În fața autorilor acestora eu mă închin cu umilință.

Uită-te înăuntrul tău.
Dacă ești om bun și-ți dai toată silința să fii drept și să repari ce ai greșit, te rog din toată inima să crezi că mai sunt și alții ca tine. 

Știu că e greu, așa cum știu că se poate.
Nu suntem singuri decât dacă vrem să fim singuri. 
Cinismul, scepticismul, susceptibilitatea, superficialitatea, aerele de grandomanie etc. sunt caracteristici mai mult sau mai puțin negative ale naturii umane.
Fiecare dintre noi suferă cel puțin o dată-n viață de așa ceva.
Cădem în ispită, căci suntem din carne și oase.
Important este să vrem să ne dăm seama că ceea ce facem este greșit.

Astăzi, era câte pe ce să plătesc cu aceeași monedă unor oameni care mi-au scris părerea lor (negativă, evident) despre mine.
Dar am ales să tac. Căci, deseori, cei care se comportă așa nu-și vor schimba niciodată ideile.
Dacă ei mă disprețuiesc, problema e a lor.
Eu îmi văd de ale mele.

Nu-mi pare rău să admit că n-am întors și celălalt obraz.
Nu sunt Isus și nici o sfântă. Nu.
I-am blocat.
Și nu pentru că nu le respect opiniile, dimpotrivă.
I-am blocat pentru modul în care își expun părerile. Aroganța mă calcă pe nervi.
Așa cum cititorii au dreptul să aleagă ce să citească și pe cine să „urmărească”, așa am și eu dreptul să-mi aleg „fanii”.

Tu ce vezi când te uiți în oglindă?

Nu te crede sfânt doar pentru că mergi la biserică și te rogi.
Nu te crede mai bun deoarece ai dat cuiva o caramea.
Nu te crede mai deștept pentru că știi că „maică-ta” se scrie cu cratimă.
Nu te crede mai frumos pentru că unii întorc capul după tine.
Nu da sfaturi celor care nu ți le cer. 
Mai ales, nu da sfaturi celor care au făcut și fac infinit mai mult decât tine.
Nu descuraja pe cei care vor să facă ceva ce tu nu ai capacitatea să concepi.
Nu ajuta cu de-a forța sau nu ajuta cum vrei tu, ci cum are omul nevoie.
Nu judeca, nu critica și nu acuza pe cine face lucrurile altfel decât tine. 
Nu condamna pe cine iubește de comun acord.
Nu spune nimic dacă nu ai ceva frumos de zis.

În cazul în care te gândești că eu dau sfaturi, critic (adică fac ceea ce condamn) permite-mi să-ți amintesc că ești aici de bunăvoie și nesilit de nimeni.

Sunt blogger și autoare, scriu exclusiv pentru cei care vor să citească, dar mi-ar plăcea să cred că scriu pentru cei ca mine. 
Și dacă ești ca mine, nu te îndoiești de buna mea credință (intenție) și nu trebuie să dau o explicație muncii mele.

Când oamenii ajung pe paginile mele, mă gândesc că au căutat o soluție la problemele lor, un răspuns la o întrebare care-i macină, o idee, o sugestie, o povață, o încurajare.
Și pentru asta eu respect pe oricine decide să zăbovească mai mult de 1 minut pe blog-urile mele.
Când aveam 20 de ani, știam câteva lucruri și îmi permiteam să dau sfaturi gratuite celor din jur. Atât mă ducea capul.
N-am încetat o clipă să mă rușinez și să regret asta.
Acum, după zeci de ani de auto-educație, dau sfaturi numai celor care le caută.

Ce am scris mai sus este valabil și pentru cărțile mele. Le citești pentru că vrei tu.

Îți mulțumesc pentru încredere, dacă vreodată ai urmat vreuna dintre povețele mele.
Sper că ți-a fost de folos.
Cine se aseamănă se adună. 
Așa că eu te îndemn să te „aduni” cu cei ca tine și să nu-ți pierzi încrederea în oameni niciodată.
Dacă tu exiști, există și alții ca tine. 


Niciun comentariu