Am uitat cum sa fim oameni

Sunt dezamăgită de natura umană.

De fapt, nu, nu sunt dezamăgită, sunt mâhnită.

Natura umană nu mă mai poate dezamăgi demult. 

De câteva săptămâni conduc o cercetare online relativă la ce credem noi oamenii despre noi în relație la ceilalți.

Și știi ce-am descoperit?

Că mulți oameni se cred mai buni, mai deștepți, mai frumoși decât ceilalți când de fapt sunt exact opusul.

Dar nu ești surprins să afli asta. Știai demult. Și eu, dar nu voiam să cred.

Deunăzi am dat peste conturile de Facebook a unor bărbați/băieți care cred că arată bine pentru că sunt pompați. Chestia este că ori sunt pompați greșit, ori sunt... puhavi.

Comentariile la pozele lor erau ceva de genul:

• Băiat dulce
• Caracter deosebit
• Respect
• Împăratule

Același lucruri pot zice despre multe fete care se cred mai frumoase decât media când au straturi de ciment pe față; gene, unghii false; extensii de păr; sutiene și chiloți cu push-up; etc., etc., etc.

Aici comentariile erau (și sunt) și mai și mai ales dacă acestea au sânii și fundul la înaintare:

• Prințesa lui tata
• Naturală
• Visez la o femeie ca tine

Dar cel mai mult m-au întristat comentariile celor care se cred deștepți pentru că știu cum să scrie „mă-ta” (are cratimă).

Și aici m-am dus pe website-uri de cultură.

Ce-am găsit, m-a făcut să plâng.

Manele în toată regula și, sincer, n-am nimic împotriva manelelor.

Consider că cei care câștigă bani din manele sunt oameni demn de tot respectul. Ei au înțeles ce place celorlați. Ei cunosc natura umană și se folosesc de ea. Genii. 

Cei care lasă comentarii „deștepte” însă o fac în fală.

„Eu știu mai bine decât tine iar tu trebuie să apleci capul.”

„Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj. ” a spus Ion Creangă.

Să citești tu lecții de română de la cineva care scrie cu „tz” în loc de „ț”, e trist. 

De la o astfel de societate, la ce poți să te aștepți? 

Plâng. 

Pe bune. 

Se întâmplă doar la noi?

Nu. Așa-i peste tot.

Se salvează cine poate. 

Dar de ce se întâmplă asta?

Pentru că am uitat cum să fim oameni. Poate nici n-am știut niciodată. 

Tot ce contează sunt aparențele. 

Nu mai suntem, doar părem să fim.