Hoțul strigă „hoții!”

Hoțul strigă „hoții!”
Adică cine e hoț acuză pe alții.
Hoțul se teme de hoț.
Ai auzit vreodată expresia asta sau variante? 
În ce context? 

Eu nu am auzit-o.
Din nefericire, asist la realitatea acestei propoziții. Zi de zi.
Deoarece am trăit în două țări străine destui ani, cred că am dreptul să fac o comparație cu ce-am văzut acolo și ce văd la noi.
Și mi-e rușine.
Nu că sunt român, mi-e rușine că-s om în general.
Dar, în acest caz, unii români bat recordul. Comparativ cu italienii și englezii, cel puțin.
Avem o grămadă de români maeștri în a striga „hoțul!” sau „hoții!”
Cu mâna-n portofelul altuia, acești români arată cu degetul pe oricine și urlă-n gura mare „uite hoțul!”
Pe oricine în afară de ei.
Ei hoți? 
Doamne ferește!
Cum îndrăznești?! 

Fotografie de pe Pixabay

„Băi, dar l-ai înșelat pe prietenul tău când ți-a vândut apartamentul. I-ai dat cu mii de euro mai puțin decât merge piața. Cum nu ești hoț?”
„Vezi că ești tâmpit? Eu i-am spus cât îi dau, dacă el a fost de acord, nu e vina mea.”
„Bine, mă, dar de ce i-ai scos ochii că ți-a luat un bec când s-a mutat? Nu ți-a fost de-ajuns că i-ai dat mai puțin?”
„Eu cu atât m-am împăcat. Nu trebuia să ia becul. Era al meu. L-am plătit. S-a pus la un bec. Cât de hoț poți să fii?”
„Chiar???!”

Ăsta este doar un exemplu, una dintre sutele de întâmplări de acest gen la care am asistat de când m-am întors în țară.

Nu știu dacă este o chestiune de obișnuință. Ori de ignoranță sau pură mișelie.
Cred că depinde de la om la om, de la caz la caz.

Cred că cine acuză și bănuie mereu pe altcineva de furt, este cel care fură de rupe sau/și cel care se gândește mereu la cum să fure și mai mult.
Și dacă te uiți puțin în jur... care pe care? 
Se salvează careva? 
Uită-te înăuntrul tău. 
Chiar e posibil să fim toți hoți? 
O țară-ntreagă de hoți?!? 
Băi, să dea dracu!


Nu mai recunoaștem binele de rău. Nu mai individualizăm un suflet onest de unul setat să fure, să profite, să înșele, să batjocorească, să arunce cu noroi în toți și toate, să înjunghie pe mama, tata, copilu', iubitu' etc.
Îi băgăm pe toți în aceeași oală. Din start. Nu dăm nicio șansă nimănui. Nimeni nu scapă. Suntem surzi și orbi în fața onestității.
Dar de ce?
De ce?!!?

Când cineva mă acuză pe mine de înșelăciune, rămân absolut tâmpită.
Cum de ți-a trecut așa ceva prin cap? 
Când te-am înșelat eu pe tine?! 
Eu n-am să fiu și n-am să fac niciodată ca cel care mă învinuiește de ceea ce face el.
Și nu pentru că-s o sfântă. Nu. N-am să fiu pentru că nu vreau! Pentru că refuz să fac ce fac mulți. Mult prea mulți.


Da. Văd și eu că te fură pe față, mulți, foarte mulți, mulți prea mulți. Mulți de la care nu te-ai aștepta niciodată.
Văd că te-njunghie cu zâmbetul pe față și dorm și mai liniștiți nopțile.
Văd că te cred prost că nu ești ca ei.
Văd că te disprețuiesc și aruncă cu pietre-n tine.
Văd că sar de fund în sus atunci când îți spui părerea despre ce-ți fac.
Văd că te scuipă-n față și-ți zic „taci și-nghite că și tu faci, însă taci ca porcu-n păpușoi. Că de nu ai face tot discursul de mai sus nu ar avea sens.”

Văd în primă persoană.
Zi de zi.
Băi... Îți zic drept că mă doare că unii dintre noi sunt putrezi până-n măduva oaselor.
Dar nu mă doare pentru ei, mă doare pentru ceilalți care nu sunt ca ei și sunt abuzați în fiecare clipă din cauza asta.
Că hoților, tâlharilor și mojicilor nu le convine să aibă de-a face cu oameni care sunt... oameni.

Și-i înțeleg pe cei care obosesc să fie cinstiți. Obosesc să fie furați, scuipați și batjocoriți și se dau în rând cu „lumea”, poate de dragul familiei.
Și-n fiecare minut, un om cinstit golit de omenie se convertește la hoțism ca să supraviețuiască.

Dar tot nu-mi pierd încrederea în rasa umană.

Că dacă exist eu, mai există și alții. Știu că există și alții. Îi cunosc. 

Nu suntem toți la fel.
Nu.

Unii sunt mai necinstiți și mai ticăloși decât alții. 

Dar mi-e o milă... o milă extraordinară.
De Dumnezeu, Allah, sau univers că trebuie să ne suporte așa putrezi cum suntem.
Și mi-e milă de mine că singura putere pe care-o am este să-mi atrag insulte și cuțite-n inimă pentru că îndrăznesc să fiu altfel și să scriu ce simt pe blogurile mele.

Și mi-e milă de cei care suferă o viață-ntreagă din cauza celor care strigă „hoții!” „mincinoșii!” „oportuniștii!” știindu-se pe ei.

Știu că oricum aș da-o sau n-aș da-o, tot eu cad de proastă.
Că-s tupeistă să vreau să scriu pe paginile mele ce nu-mi place și ce mă deranjează când sunt batjocorită.

„Taci! Te crezi cinstită? Și ce?!? Nimănui nu-i pasă. De ce le-ar păsa? N-au nimic de câștigat. Taci! Taci, că te faci de râs. Taci, că nu ești cu nimic mai presus. Taci, căci nu-ți cere nimeni să fii cum ești. Ce tot ne scoți ochii? Vezi-ți de ale tale.” 

Dar nu pot să-mi văd de ale mele că nimic nu-mi iese, nimic nu-mi merge din cauza sistemului ăsta corupt care afectează mult prea mulți oameni.
Dau de ei peste tot. La orice pas. Nu reușesc să anticipez măgăria multora, că nu gândesc ca ei. Nu mă aștept. Nu vreau să mă aștept să mă fure toți și apoi să mă acuze pe mine că-i fur pe ei. 
Am destule gânduri aiurea care nu mă lasă să dorm. Nu vreau să-mi fie frică și de umbra mea.

Și nu vreau, nu vreau să-ntorc și celălalt obraz. Dar mi-o iau la ochi din bun senin. Zdrang! Zdrang! Zdrang!
Mi-o iau peste ochi, peste gură și peste cap de la cei care jură că-s drepți și cinstiți în timp ce le simt mâna în buzunarul meu.
Și le zic în față: „Măi, tu nu-ți dai seama că eu îmi dau seama că mă furi?”
„Eu?! Niciodată!! Să moară mama. Tu mă furi pe mine.”

Să fii rău este o alegere, nu o consecință! 

Nu mai da vina pe ceilalți că furi și batjocorești, că ei ți-au furat mai întâi....
Sau mai rău, tu furi înainte. Preventiv... oricum te fură și de ce să rămâi pierdut.

Dacă toți sunt mojici, nu trebuie să fii și tu.
Să ții tare de umanitatea ta este o alegere. Prin asta ar trebui să ne diferențiem de animalele inferioare care nu au dreptul de a alege.
Dar dacă nu ești ca ceilalți, te calcă toți în picioare. Șterg pe jos cu tine. Că ei au gura mare și se știe că cel mai puternic câștigă. Iar tu suferi în fiecare zi că-ți iau tot... la propriu. Și dacă vrei să te aperi, sar și mai mulți pe tine.

Așa că nu știu ce să-ți spun...
Fă ce vrei, dar stai departe de mine.
Că deși nu sunt masochistă, mă-ncăpățânez să mă comport cu ceilalți așa cum aș vrea ca ceilalți să se comporte cu mine.
Este o alegere. Deliberată.
Și plătesc pentru asta. Iar unii se bucură.
„Ten Years in Italy, Three Weeks a Human”