Invidia, pizma, râca și zâzania între frați

Nu știu tu, dar eu am fost educată să-mi iubesc și respect frații.
Dacă stau bine și mă gândesc, nimeni nu m-a învățat asta căci era de la sine înțeles.
În toată viața mea, până acum la 42 de ani, nu am simțit nici măcar o dată o umbră de invidie față de fratele sau sora mea.
De fapt, nu am fost niciodată invidioasă pe nimeni.
Nu că nu aș fi vrut să am ce au unii, dar nu le-am purtat pică pentru asta, ba dimpotrivă, m-am bucurat ca și cum aș fi avut eu.

Ca toți frații, ne-am mai ciondănit, nu zic nu, dar mi se rupea inima când fratele sau sora mea plângea, indiferent că era sau nu din pricina mea. Aș fi dat orice să le iau durerea și să-i văd zâmbind.

Nu puteam (și nu pot) să fiu indiferentă în fața suferinței niciunui om, pasăre, sau animal.
Era mai presus decât mine.
Mă băgam într-un colț și suspinam până adormeam.

Până să plec la internat, în 1990, nici n-am știut ce e invidia, pizma sau ura.
Știam că sunt păcate capitale, dar nu credeam că cineva poate simți aceste emoții devastatoare. Și nu pentru că preoții condamnă și condamnau vehement aceste caracteristici negative ale unei persoane, dar pentru că, așa cum am zis, am fost educată să iubesc - nu numai pe membrii familiei mele, dar pe toți oamenii, oriunde ar fi ei.

Nu știam nici ce este limbajul licențios pentru că părinții mei nu l-au folosit niciodată.
Auzisem cuvinte murdare la colegii de clasă, și chiar înjurături, dar am fost foarte strict instruiți să nu le rostim niciodată.

Și ce șoc a fost când am realizat că mulți colegi, băieți și fete deopotrivă, vorbeau ca la ușa cortului de parcă ar fi fost ceva normal.
Pentru mine cei 4 ani de internat au fost un adevărat coșmar căci acolo am văzut cum se comportă cei care invidiază, urăsc și poartă pizmă altora pentru ceva ce ei nu au.

Dar cel mai mult mă șochează când aud despre frați și surori care se acuză unul pe altul de chestii ce poate nici nu există.

În trecut cineva îmi spusese că nu vorbește cu singurul frate de 20 de ani.
Mi s-a părut imposibil și total ireal. Mi-a explicat de ce, dar nu am putut să înțeleg.
Se știe că multe lucruri nu le poți înțelege decât dacă ți se întâmplă ție.
Încă mai am un gust amar în gură și mă-ntreb dacă le este vreodată dor unul de altul, ori dacă le vin în minte momente din copilărie în care s-au jucat și simțit bine împreună.
Ca să nu vorbești cu un frate, părinte, sau prieten atâția amari de ani, trebuie să se fi întâmplat ceva deosebit de neplăcut între ei.

Noi, din afară, nu putem judeca sau interveni în favoarea unuia sau a altuia căci nu putem ști cu precizie cine, cum și cât a greșit.

Bănuiesc că dacă fratele sau prietenul îți fură iubita, îi poți purta pică pentru câțiva ani, dar gândește-te că iubita nu este un obiect. Nu a furat-o de pe noptieră, ci a luat-o de mână.
S-au înțeles între ei excluzându-te pe tine, nu?
Mulți nu se pot împotrivi atracției. Și dacă ea a plecat, înseamnă că nu te iubea, nu?
Ai fi vrut să o ții legată cu forța de tine?
Ce viață ar fi avut biata femeie dacă s-ar fi căsătorit cu tine după ce se îndrăgostise de fratele sau prietenul tău?
Păi, ce, e martiră, iar tu călăul ei?
Păi... cine iubește îi vrea fericirea celuilalt nu nenorocirea.

Dar mulți oameni au uitat ce înseamnă iubirea și au devenit egoiști și zgârciți cu ea, luând fără să dea.

De curând am avut ocazia să asist la o întrunire de familie a unui prieten și ce-am văzut (și auzit) cu acea ocazie, mi-a distrus încrederea în capacitatea oamenilor de a fi obiectivi.

Evident că numai cei din familie știu de ce se ceartă când o fac și nimeni din afară nu are dreptul să judece sau să intervină.

Unii oameni suferă extraordinar pe lumea asta din mai multe motive.
Suferința extremă schimbă oamenii.
Pe unii îi schimbă în bine, pe alții în rău și foarte rău.

Cred că ai auzit multe cazuri în care victima a devenit călău la rândul ei.
Sunt sigură că ai văzut filme, în general americane, în care avocatul călăului aduce pe masă motive pentru care clientul lui s-a comportat așa. Să luăm ca exemplu un pedofil sau/și violator.
Una dintre cele mai comune scuze este:
„Onorată instanță, clientul meu a fost abuzat de mic și a suferit mult.”

Încă de mică m-am strâns în spate auzind așa ceva.
Cine și ce îi dă dreptul unuia care a fost abuzat să abuzeze de altcineva?
Da, a suferit enorm, sunt sigură, dar nimeni nu l-a putut împinge să abuzeze de cineva la rândul lui.
Nu, nu e vina violatorului dintâi, e numai vina celui care comite o crimă și ar trebui pedepsit cum zice legea.
Dar nu cu pușcărie unde să lenevească pe banii contribuabililor, ci cu muncă silnică unde să învețe să fie om responsabil.
Decizia de a pedepsi un om nevinovat (cum era el când a fost abuzat), a luat-o singur.

Ar trebui să fie ilegal să aperi un criminal când știi sigur că e un criminal.

Suferința nu dă dreptul nimănui să devină călău. Devii călău pentru că așa alegi tu, nu pentru că te împinge cineva. 

Îmi permit să dezvolt (să judec dacă vrei) zâzania între frați, surori, prieteni, colegi.

Niciodată nu am înțeles cum un om poate fi convins că ceea ce crede este purul adevăr și părerile altora nu sunt considerate.

Exemple:
Faci o glumă cu un prieten deosebit de sensibil, iar acesta se convinge că ai vrut să-ți bagi joc de el.
Nu-ți spune nimic și nu-ți cere explicații căci nu te-ar crede dacă i-ai spune că era o simplă glumă, și nu o bătaie de joc.
Dar nu se oprește a crede, ci se duce și-i spune prietenului (fratelui, sorei) că ești un animal fără suflet.
Se duce plângând în hohote, complet devastat pentru că iubește persoana care și-a bătut joc de el. Cel puțin așa este el convins.
Iar dacă interlocutorul încearcă să te apere pentru știe că nu ești tipul de om care să facă asta, acuzatorul aduce alte probe tot din imaginație, dar care pentru el sunt irefutabile. Și nu te lasă până nu te convinge că ceea ce spune el este 100% adevărat.
Și-apoi se duce la altul, și următorul până convinge pe toată lumea.
Și uite cum o 3 frați și 2 surori ajung să creadă că unul dintre frații lor este un adevărat călău pe spusele altuia.
Acesta este doar un exemplu căci se poate întâmpla și într-un cerc de prieteni unde nu există de la început o bază de încredere.
Oamenii care își fac mii de filme în cap pe baza sentimentelor lor acuzând o anumită persoană fără probe concrete, sunt persoane deosebit de periculoase - nu numai pentru ei însăși cât mai ales pentru persoana acuzată. Reputații, cariere și vieți au fost și sunt distruse din pricina paranoiei și incapacității de a fi obiectiv și realist. 
În primul rând această persoană are nevoie de ajutor profesional pentru că este clar că a pierdut contactul cu realitatea.
Da, de regulă pentru că a suferit mult. Ori pentru că a ajutat mereu până când și-a dat seama că omul pe care ajuta profita de ea.
Asta se întâmplă extrem de des, mai ales în țările sărace unde ăla care emigrează (de exemplu) se sacrifică pentru a trimite bani rudelor care trăiesc pe picior mare cumpărând lucruri ce emigrantul nu-și poate permite să cumpere pentru el.

Din nefericire persoanele care și-au format deja astfel de certitudini, sunt convinse că au dreptate și că nu au nicio problemă  psihică.
De aceea nici nu ascultă pe nimeni care vor să le vorbească ca să-i facă să raționeze.
Când cineva devine paranoic, nu mai poți raționa cu el. Numai un profesionist îl poate ajuta dar paranoicul trebuie să vrea să apeleze la profesionist.

În ceea ce te privește pe tine, omul acuzat pe nedrept fără o șansă la apărare, singura ta salvare este distanțarea pe vecie de omul irațional - oricât l-ai iubi.
Dacă nu o faci, vei muri de inimă rea.
Cel mai rău este că știi exact ce gândește toată familia ta despre tine fără să fii vinovat.
Vei muri pătat de acuzele unui om care a pierdut contactul cu realitatea și care refuză orice fel de ajutor profesional.
Cred că o astfel de situație ar distruge pe oricine căruia îi pasă de familia lui.

Acuzatorul aduce mereu probe în favoarea lui, și acuze în defavoarea celuilalt, orbit fiind de paranoia.
Iată și de ce atâtea familii distruse.

Paranoicii nu ascultă. Paranoicii au fost abuzați în trecut și au impresia că toți vor să le facă rău.
Și când paranoicii sunt sătui să fie abuzați (chiar dacă numai în mintea lor), trec la atac. Iar dacă se întâmplă ca tu să fii ținta unei persoane paranoice, te-ai „ras”.
Paranoicul nu iartă și te face să plătești nu numai pentru ceea ce nu ai făcut, dar pentru tot ce i-au făcut alții în trecut. 
Iar tu te asculți șocat cum te acuză de lucruri pe care nici măcar nu le gândești, darmite să le faci.
Și apoi vezi cum paranoicul îl iartă și îi este milă de cel ce i-a distrus viața cu adevărat, dar te face pe tine să plătești pentru el.

Ai avut vreodată de-a face cu astfel de persoane? 
Eu, da. Din nefericire.
Suferința îi transformă pe unii în călăi și pe ceilalți în victimele lor.

Și iată de ce prietenul meu nu a vorbește cu fratele său de 20 de ani - zâzanie și paranoia pe baza închipuirilor.

Aceste istorii mă întristează peste măsură căci nu-mi imaginez cum un frate poate să distrugă pe cineva cu care a crescut și pe care zice că-l iubește.
Să fii rău este o decizie, nu o consecință.  
Fotografie de pe Pixabay

***
Ești om cu suflet mare și vrei să mă sprijini? 
Vizitează și tu paginile mele și dă și tu like-uri, share-uri pe unde apuci. Orice inițiativă este apreciată, oricât de mică. Numai să fie pozitivă. 
Și dacă apreciezi cărțile mele, de ce să nu lași o recenzie, un comentariu sau orice te lasă inima?
Pe YouTube am diferite vlog-uri grozav de amuzante.

***
Nu cumva să uiți să te înscrii la scrisoare ca să fii ținut la curent cu toate surprizele ce pregătesc și alte inițiative interesante. 
Trimit mesaje numai în cazuri speciale. Pe cuvânt.

Niciun comentariu