N-am să mă mai plâng de ce fac alții

M-am plâns atâta-n anii trecuți de mi-e rușine de mine. 

Am fost frustrată, amărâtă, super nervoasă, dezamăgită... 

Și câte și mai câte. 

Mizerabil. 

Dar n-am să mă mai plâng. 

N-am să mă mai plâng cu voință, n-am să mă mai plâng din cauza altora, c-am învățat – în sfârșit – să nu mai am așteptări de la nimeni. Mai ales de la viață. 

Pauza asta în care nu am scris, m-a ajutat enorm.

Pauză... 3 ani. Trei ani în care am crezut că mă sufoc, dacă nu scriu. Și-am tot amânat, amânat, amânat.

De ce? 

Responsabilități. Sensul de datorie. Iubire. Neștiință. 

Am crescut... și-ncă cât mai am de crescut... Dar mi-s pe calea bună.

E târzior, dar mai bine mai târziu decât niciodată. 

 

N-am să mă mai plâng că prietenii sau cunoștințele nu-mi citesc cărțile.

De ce ar trebui să le citească?

Cine sunt eu?

Oare eu citesc cărțile prietenilor mei?

Din când în când. Câte una ici pe colo. Ce rușine...

 

N-am să mă mai plâng că cei ce citesc nu lasă recenzii.

Eu las recenzii?

Câteodată.

În toată sinceritatea, decât o recenzie de o stea, mai bine nimic.

„Dacă n-ai nimic frumos de zis, nu zi nimic.” 

Ori, decât să spui prostii, mai bine ține-ți fleanca-nchisă.

N-am cum să te opresc și nici să te conving de buna mea credință.

Eu știu că nu fac nimic din aroganță, pentru faimă, glorie, din sau cu răutate și alte păcate capitale. Greșesc, că sunt om. Dar n-o fac în ciuda ta. Nu perseverez în greșeli că mă doare-n pix de ce gândești tu. N-o fac că nu-mi pasă de tine, îmi pasă.

Fără tine, cititorul meu, pentru cine scriu?

Dar eu nu pot controla ce gândești tu. Nu pot controla ce zici, ce arunci în univers. Asta stă doar în puterea ta. Eu mă mulțumesc să am grijă de vibrațiile, de actele și de sentimentele mele.

 

Și dacă tot veni vorba de recenzii, n-am să mă mai plâng de recenziile negative.

Cum am scris de multe ori – și aici, de exemplu (click = apasă) –, recenziile sunt opinii personale. Ce-mi place mie, ție poate-ți sună îngrozitor. Și viceversa.

Recenziile negative scrise cu răutate și fără pic de obiectivitate, nu vorbesc despre mine și nici despre cartea mea, ci despre acela care nu-și poate înfrâna frustrarea.

Dar chiar și-așa, eu îți respect părerea. Nu sunt de acord și nu-mi place felul în care te-ai exprimat și nici mojiciile pe care le-ai spus. Dar este părerea ta, nu trebuie să te sprijin. Nici mie nu-mi place să mi se spună ce gândesc. Sunt adult. Știu ce-i în capul meu. Ce simt, doar eu înțeleg.

Evident că dacă părerea este despre faptul că nu sunt linkuri în carte, deși am zis că sunt, atunci asta-i drept și ai toată încurajarea și binecuvântarea mea să-și verși supărarea într-o recenzie negativă. Cititorii merită respect, iar eu, din neatenție, n-am făcut o treabă bună. Merit o fleșcăială.

 

N-am să mă mai plâng că n-am noroc să devin milionară din scris acum.

Eu vreau, lupt, muncesc pentru ceva, dar vibrațiile mele spun contrariul universului. Conflict. Învăț să le aliniez, să le controlez. Am să reușesc. 

 

N-am să mă mai plâng că n-am timp. N-am. Fapt. Asta e.

Ce să fac?

Dacă urlu-n gura mare și tu nu mă auzi, ce rost are să mă șucăresc?

Energia-i a mea.

De ce să mi-o consum aiurea?

Ce idioțenie.

Oare n-am putut să-mi dau seama de toate astea mai degrabă?

Băi, am 46 de ani.

Ce-am făcut cu viața mea?

Ehi... am făcut multe. Foarte multe. Dar n-am făcut cu cap.

De-amu am să muncesc cu cap. Tot mult, ca înainte, dar cu cap. Dar dacă mă gândesc mai bine, parcă ar fi indicat să nu mai muncesc zi și noapte, fără pauză. Oi da ortul popii și degeaba m-am luptat.

Ce folos să devin faimoasă post-mortem? La ce bun? 

Dar la ce-mi folosește faima? 

Pentru glorie scriu eu? 

Nici pe departe.

De-aș avea un pic de râvnă... măcar puțină așa de glorie, cred c-aș avea mai mult succes. Dar n-am. Ei, asta e. Un sentiment. Fleacuri. 

 

N-am să mă mai plâng când nu-s respectată.

Oamenii ar trebui să se respecte între ei – eu respect pe toți – dar dacă ei nu vor, ce pot să fac? 

La ce-mi folosește să mă simt lezată?

Câștig respectul ticăloșilor?

Neah.  Și-atunci? Nu pot eu oare să-mi folosesc energia în a crea? 

 

N-am să mă mai plâng când sunt înjunghiată, scuipată, călcată-n picioare, umilită și batjocorită de cei pe care i-am ajutat. De cei pentru care mi-am jertfit sănătatea, cariera și periclitat viitorul.

N-am să le mulțumesc și n-am să mă bucur de răutatea oamenilor, dar am să zâmbesc, că asta-i în puterile mele. Ce fac ei, este treaba lor. Este conștiința lor. Dacă n-au, cum pot eu să intervin?

 

N-am să mă mai plâng de nimic. 

Am să iau totul cum vine.

Dar n-am să stau cu mâinile încrucișate. Am să stau cu ele împreunate. Am să mă rog la univers sau și la Dumnezeu (ori cum vrei tu să spui) să-mi călăuzească pașii și să mă ia în brațe când nu mai pot să merg. Căci știu că nu sunt singură și că ceea ce simt are reverberații fantastice.  

 

Și asta mi-a adus aminte de afantazia. N-am să mă mai plâng că am afantazia.

Am înțeles acum că mintea mea vede în (ori percepe) sentimente, simțiri și emoții. Și n-am învățat încă cum s-o fac să manifeste ce-mi doresc și pentru ce muncesc.

Nu știi ce-i afantazia?

N-ai cum. E un termen nou. Nu se vorbește des despre. Încă.

Dar nu-i o boală, să știi. E doar... lipsa unei puteri supranaturale.

Citește aici (click/apasă), vei fi condus pe blogul dedicat. 

De-acum înainte o să fiu numai recunoscătoare, o să zâmbesc când sunt atacată și nici n-am să-i mai permit inimii să sufere din cauza infamiilor altora.

Că eu putere am doar asupra mea. Sentimentele mele sunt în mâna mea. Sunt responsabilă de trăirile mele. 

 N-am să mă mai plâng, dar poate-am să zic „ca fapte”. Că-s blogger. Na. 

 

Mulțumesc pentru atenție și s-auzim numai de bine. 

Hai, vii pe YouTube cu mine?  

De ce?

O să vezi pe la sfârșitul lui iulie. Ori mai degrabă. 

 

*****

Disclaimer

O parte dintre linkurile de pe blog sunt linkuri de afiliat.
Asta înseamnă că eu câștig un procentaj din (eventualele) vânzări generate de aceste linkuri și bannere.

Pentru detaliile complete, apasă aici.