Un an în care m-am schimbat foarte mult. Am crescut enorm, m-am dezvoltat emoțional, am învățat o sumedenie de lucruri, am cunoscut tipologii de oameni ce nu credeam că există, am crescut în diferite virtuți – dacă se poate spune așa – dar, cel mai mult, pot să spun, că am crescut în umilință.
Și asta mă bucură. Încet-încet ajung o sfântă.
Da. La sfântu’ așteaptă.
Deși nu ar fi rău să ajung o sfântă, ahimè (cum zic italienii), nu, nu mă îndrept spre sfințenie, sunt alții care fac asta, dar nu eu. Eu am alt țel.
La fel de mult pe cât am crescut în umilință... am îmbătrânit. Mi-a încărunțit părul aproape de tot. De aia m-am vopsit blondă, mai bine zis, m-am oxigenat. Albul se vede mai puțin așa. Ori zici că sunt șuvițe. „Șuvițe de viață”. Da, titlul unei cărți la care lucrez.
Lucrez febril în minte. Că altfel n-am cum.
În noiembrie (2020) am împlinit 45 de ani. Da. Sunt o adevărată babă.
Nu mai cred de cuviință nici să port fuste scurte, fără ciorapi foarte groși – „iegări”, îi numim noi pe aici prin Moldova.
Dar care femeie arată de 40 de ani dacă poartă aceleași haine ca și adolescentele?
Dacă ai citit „Vreau și pot să slăbesc mâncând” știi că la chipsuri eu nici nu m-am uitat până la 38 de ani. Și nici după, până la 42 de ani nu am făcut exces. Mâncam din când în când o pungă poate, dar de poftă și-atât. Dar în ultimii doi ani, și mai cu seamă în 2020, am mâncat minim o pungă în fiecare seară și ioc exerciții fizice. Am mai făcut plimbări rapide de circa 35 de minute, dar nu în fiecare zi, cum obișnuiam. Ba au fost chiar răzlețe. Din an în Paște.
Și nu numai că n-am mai făcut mișcare sau efort fizic, am mâncat chipsuri și, pentru o scurtă vreme, biscuiți!
Biscuiți eu! Băi, tu glumești?!
Nu mi-au plăcut biscuiții niciodată. Niciodată!
Dar, uite că deodată, am descoperit niște biscuiți care mi-au făcut cu ochii într-un mod foarte provocativ. Și-am căzut în tentație. Că-s și eu om. Păcătos. Păcătos, dar nu slab fizic.
Și-atunci am înțeles – în sfârșit – cât de ușor ne îngrășăm zeci și zeci de kilograme.
Drag cititor sau cititoare care te regăsești în mărturiile mele, te rog, nu fi trist ori tristă. Anii trec pentru fiecare dintre noi. Știm asta din fragedă pruncie.
Nu știu ce-ai făcut până acum în viața ta. Mai mult ca sigur te-ai căsătorit, ai făcut copii – dacă ai fost binecuvântat/ă –, poate ai făcut o casă (ori cumpărat un apartament sau locuință, cum vrei să-i zici) și poate ai și divorțat... O dată, de două ori... de trei ori! Dacă te uiți în urmă, ai făcut ceva în timpul tău pe acest pământ. Poate nu a fost ce-ai visat, sperat or luptat ca să ai, dar n-ai trăit degeaba.
Oriunde te-ai afla acum, ai decis – cu bună știință sau nu – ieri.
Dar, dacă te simți pierdut sau pierdută, te rog să te uiți cu atenție în jurul tău. Oricât de greu ne este, undeva, chiar lângă noi, este cineva care suferă mult mai mult. Și chiar lângă acea nefericită ființă, există o alta care o duce și mai rău. Și tot așa.
Ultimele fraze din această postare sunt demne de „Ce ești azi ai decis ieri”.
Câte nu mai am de învățat.
Câte nu mai am de scris... La infinit.
Și cât nu mai am de plâns.
Credit: dinții, deși nu de un alb imaculat (că nu sunt VIP), sunt munca minunatei domnișoare doctor stomatolog Diana Zăpodeanu, care face „opere de artă” - fără exagerare, la cabinetele din Săbăoani și Iași.
Am mărturisit aici de ce.
În noiembrie (2020) am împlinit 45 de ani. Da. Sunt o adevărată babă.
Pe vremea mea,.. Ha! Voiam să zic, când eram eu copil, ehehehe, femeile trecute de 40 de ani erau considerate „terminate”.
Eu însă nu mă simt deloc „terminată”. Mă simt, babă, asta da. Foarte babă. Mai babă decât atât... se poate. Și-ncă cum! Să vezi la anul, sau când împlinesc 50 de ani... Dacă ajung. Ori 60. La fel. Din ce în ce mai babă.
Nu mă mai uit în oglindă să văd câte riduri am. Acum, nu mă mai uit în oglindă deloc. Ori aproape.
Nu mă mai uit în oglindă să văd câte riduri am. Acum, nu mă mai uit în oglindă deloc. Ori aproape.
Nu mă mai stresez când părul cărunt îmi cade pe față șuvițe... Sunt șuvițe de viață.Fiecare dintre ele are propria poveste.
Le mângâi ușor, înainte de a le strânge într-o coadă de cal sau un coc.
„Cockul francez” (cine urmărește iUmor știe despre ce vorbesc).
De ani de zile, 5 ori 6, nu mai port părul lung pe spate, în public zic. Poate numai câteodată, când sunt în grabă și ies cum apuc din casă. Și-n casă eu stau cu părul vâlvoi. Deseori nici nu-l pieptăn. Vezi poza de mai sus și ultima.
De ani de zile, 5 ori 6, nu mai port părul lung pe spate, în public zic. Poate numai câteodată, când sunt în grabă și ies cum apuc din casă. Și-n casă eu stau cu părul vâlvoi. Deseori nici nu-l pieptăn. Vezi poza de mai sus și ultima.
Da. Vâlvoi.
Simt că după o anumită vârstă nu mai este chiar potrivit să-ți lași părul despletit pe spate, ca o copilă. Dar asta depinde de la persoană la persoană, clar. Nu e o regulă scrisă. Fiecare după cum crede de cuviință.
Un bob s-ar potrivi la vârsta mea, dar n-am curaj. L-am scurtat de câteva ori, dar n-am reușit să-l fac scurt-scurt.
Acum 2 ani, m-am dus la un coafor sau frizerie (chiar nu știu cum se numește exact), în Anglia și-am cerut bob. Coafeza m-a sfătuit să fac asta treptat, nu dintr-odată.
M-am simțit foarte ofensată când mi-a zis așa ceva.
Am insistat că sunt pregătită, sunt om adult și responsabil (ba chiar scriu cărți de auto-ajutor), dar doamna (înțeleaptă) mi-a tăiat „doar” 25 de cm din păr.
Băi... era să mor și nu alta.
Am crezut că-nebunesc vreme de 2 săptămâni. Am bocit ca la mort în fiecare seară.
Pe cuvinte: „Mamăăăăăă, mămăica mea, de ce m-ai făcut așa bolândă...?! De ce, mămăicăăă? De ce? Cu ce ți-am greșit...?!”
În fine, ai înțeles.
Știa coafeza ce căune sunt femeile care se prezintă cu astfel de cerințe radicale.
Nu mai vreau să trec prin așa ceva degrabă.
Am avut părul lung de când îmi amintesc. Nu mă simt în stare să renunț la el. Încă. O veni și timpul acela. Poate chiar mai degrabă decât cred.
Acum cred că asta nu se va-ntâmpla niciodată, ținând cont de cât de nenorocită m-am simțit de fiecare dată în care mi s-a „făcut freza”.
Nu mai cred de cuviință să port tipul de haine pe care l-am purtat până la 38-39 de ani.
Doamne, ce rușine îmi este când îmi amintesc ce rochii purtam... Nu erau deloc potrivite pentru anii pe care îi aveam. Da, nu-i arătam.
 |
| Aveam 39 de ani aici. Se cade să porți așa ceva la această venerabilă vârstă?! Rușine! |
Hai, să fim serioși.
„Haina face omul,” drag cititor. Îl face și-ncă cum. Dau mărturie și mi-e rușine să recunosc.
În afară de a fi crescut în umilință, de a fi încărunțit, ahimè (din nou), m-am și îngrășat.
În afară de a fi crescut în umilință, de a fi încărunțit, ahimè (din nou), m-am și îngrășat.
Da, am adăugat o talie, uneori două, la silueta mea foarte des admirată, dar și mai des invidiată. Invidiată pe bună dreptate. Fără falsă modestie. Din naștere am fost binecuvântată cu o talie subțirică (mai toate surorile mele au avut norocul ăsta. Moștenire de la mama). Meritul meu a fost că mi-am dat toată silința s-o păstrez perfectă pentru mulți ani.
Și-acum, mulți, dar mai ales, multe femei, dacă nu toate, vor gândi și afirma că după 40 de ani orice femeie (și de ce nu, bărbat) se-ngrașă mult mai ușor.
Acum, nu știu tu, dar eu pot să spun cu sinceritate că nu vârsta m-a făcut pe mine să mă îngraș. Nu.
Mi-am schimbat stilul de viață. Mi l-am schimbat complet.
În primul rând, am încetat (aproape total și în mod abrupt) să fac exerciții fizice. Exerciții fizice care, în cazul meu, constau în a merge pe jos extrem de repede chiar și zeci de kilometri pe zi sau a munci din greu, fie la pământ, fie la tăiat de lemne, fie la ridicat cutii și alte munci fizice, care ard mii de calorii în timp relativ scurt.
Apoi, la fel de brusc, am început să mănânc chipsuri cu pungile (100-150 g una), în fiecare seară. Asta pe lângă cină și deseori prânz (rareori micul dejun).
Vreme de luni de zile am mâncat atâtea chipsuri de cartofi cu hrean și atâtea chipsuri de porumb cu guacamole și habanero chilli (cum s-or traduce în limba noastră?!) – singurele care-mi plac – de aș fi putut umple biserica catolică din centrul satului meu – Gherăești/Neamț. Nu exagerez.
Și-acum, mulți, dar mai ales, multe femei, dacă nu toate, vor gândi și afirma că după 40 de ani orice femeie (și de ce nu, bărbat) se-ngrașă mult mai ușor.
Acum, nu știu tu, dar eu pot să spun cu sinceritate că nu vârsta m-a făcut pe mine să mă îngraș. Nu.
Mi-am schimbat stilul de viață. Mi l-am schimbat complet.
În primul rând, am încetat (aproape total și în mod abrupt) să fac exerciții fizice. Exerciții fizice care, în cazul meu, constau în a merge pe jos extrem de repede chiar și zeci de kilometri pe zi sau a munci din greu, fie la pământ, fie la tăiat de lemne, fie la ridicat cutii și alte munci fizice, care ard mii de calorii în timp relativ scurt.
Apoi, la fel de brusc, am început să mănânc chipsuri cu pungile (100-150 g una), în fiecare seară. Asta pe lângă cină și deseori prânz (rareori micul dejun).
Vreme de luni de zile am mâncat atâtea chipsuri de cartofi cu hrean și atâtea chipsuri de porumb cu guacamole și habanero chilli (cum s-or traduce în limba noastră?!) – singurele care-mi plac – de aș fi putut umple biserica catolică din centrul satului meu – Gherăești/Neamț. Nu exagerez.
Bine, hai, poate exagerez. Puțin.
În mod sigur, aș putea umple biserica ortodoxă din satul în care am crescut și devenit... adult.
O specie.
Un fel de adult altfel.
Dacă ai citit „Vreau și pot să slăbesc mâncând” știi că la chipsuri eu nici nu m-am uitat până la 38 de ani. Și nici după, până la 42 de ani nu am făcut exces. Mâncam din când în când o pungă poate, dar de poftă și-atât. Dar în ultimii doi ani, și mai cu seamă în 2020, am mâncat minim o pungă în fiecare seară și ioc exerciții fizice. Am mai făcut plimbări rapide de circa 35 de minute, dar nu în fiecare zi, cum obișnuiam. Ba au fost chiar răzlețe. Din an în Paște.
Și nu numai că n-am mai făcut mișcare sau efort fizic, am mâncat chipsuri și, pentru o scurtă vreme, biscuiți!
Biscuiți eu! Băi, tu glumești?!
Nu mi-au plăcut biscuiții niciodată. Niciodată!
Dar, uite că deodată, am descoperit niște biscuiți care mi-au făcut cu ochii într-un mod foarte provocativ. Și-am căzut în tentație. Că-s și eu om. Păcătos. Păcătos, dar nu slab fizic.
Și-atunci am înțeles – în sfârșit – cât de ușor ne îngrășăm zeci și zeci de kilograme.
Când zic ușor, nu vreau să zic fără motiv, ci repede. Cu motiv, dar incredibil de repede. Două luni de decadență totală conduc la doi ani de regim. M-am oprit la timp. Phew!
Vorba vine. La timp ar fi fost după o săptămână de destrăbălare culinară....
În fine. Prea multă polemică fac singură.
Aiurea.
Un fleac.
Am chipsuri, biscuiți și fel de fel de „bunătățuri” peste tot, dar nu mă mai ating de ele. Nu.
Piei, satană, că n-am bani de haine noi!
Am atâtea de spus pe tema decadenței mele alimentare, dar într-o altă postare. Asta-i deja mult prea lungă.
Am atâtea de spus pe tema decadenței mele alimentare, dar într-o altă postare. Asta-i deja mult prea lungă.
Nu mai arăt deloc cum arătam aici - mai jos adică. Dar fix în paișpe mă doare. Altele sunt problemele.
 |
| Mărimea 6 (UK) era această rochie iar eu aveam mai puțin de 50 de kg în decembrie 2014 |
Drag cititor sau cititoare care te regăsești în mărturiile mele, te rog, nu fi trist ori tristă. Anii trec pentru fiecare dintre noi. Știm asta din fragedă pruncie.
Nu știu ce-ai făcut până acum în viața ta. Mai mult ca sigur te-ai căsătorit, ai făcut copii – dacă ai fost binecuvântat/ă –, poate ai făcut o casă (ori cumpărat un apartament sau locuință, cum vrei să-i zici) și poate ai și divorțat... O dată, de două ori... de trei ori! Dacă te uiți în urmă, ai făcut ceva în timpul tău pe acest pământ. Poate nu a fost ce-ai visat, sperat or luptat ca să ai, dar n-ai trăit degeaba.
Ori poate ai fost și ești ca mine: single. Singur sau singură. Fără copii, fără moștenire și moștenitori.
Nu-i asculta pe cei care spun că dacă n-ai făcut copii, ai trăit degeaba.
N-ai trăit degeaba.
Nimeni nu se naște și trăiește degeaba. Ai făcut ceva. Ai ajutat pe cineva. Ai îmbogățit viața cuiva. Ai făcut pe cineva să râdă. Ai dat o mână de ajutor...
Oriunde te-ai afla acum, ai decis – cu bună știință sau nu – ieri.
Dar, dacă te simți pierdut sau pierdută, te rog să te uiți cu atenție în jurul tău. Oricât de greu ne este, undeva, chiar lângă noi, este cineva care suferă mult mai mult. Și chiar lângă acea nefericită ființă, există o alta care o duce și mai rău. Și tot așa.
Nu există limite le suferință și nenoroc. Dar așa cum există durere, există și fericire. Unde este întuneric, este și lumină pe undeva. Trebuie doar să cauți întrerupătorul și să nu te dai bătut până când nu-l găsești. Dacă nu-l găsești sau nu l-ai găsit, este pentru că ai renunțat. Ți-ai pierdut speranța. Și speranța nu are limite, la fel ca disperarea.
Ultimele fraze din această postare sunt demne de „Ce ești azi ai decis ieri”.
Am îmbătrânit, dar n-am albit degeaba. Șuvițe de viață.
Am crescut în umilință, dar nu de-ajuns. Niciodată nu este de-ajuns.
Câte nu mai am de învățat.
Câte nu mai am de scris... La infinit.
Și cât nu mai am de plâns.
Dar și mai mult, cât nu mai am de râs...
 |
Credit: dinții, deși nu de un alb imaculat (că nu sunt VIP), sunt munca minunatei domnișoare doctor stomatolog Diana Zăpodeanu, care face „opere de artă” - fără exagerare, la cabinetele din Săbăoani și Iași.
Numai în fața dumneaei am eu încredere să-mi deschid gura.
Și dumneaei are mare curaj să se uite. Eu n-aș avea! Deloc! Păzea, Doamne!
Mai multe detalii aici. Că toți avem nevoie de un dentist cum scrie la carte!
Va urma
.jpg)
Niciun comentariu