Este a doua zi de bâlci în satul meu natal, Gherăești.
Atmosfera este festivă. Copiii simt asta cel mai mult.
Sau părinții?
Nu știu exact. Poate părinții, că au muncit de s-au spetit și portofelul s-a subțiat.
Depinde de perspectiva din care privești.
Eu sunt încă fermecată de slujba de la 11, de pelerinajul care a evidențiat portul nostru național și comorile de tradiții, de concertul susținut de Ion Paladi, de focul de artificii...
Încă nu am fotografii, dar voi face rost.
Totul a fost la superlativ anul ăsta de bâlci. De mult nu am văzut așa ceva, poate chiar niciodată.
Mulțumiri tuturor celor implicați - așa cum am zis și-n materialul trimis ziarului de Roman.
L-am ascultat pe domnul Ion Paladi. Nu l-am pierdut din loc de fapt.
Am bătut din palme energic când a fost prezentat. O bucurie imensă m-a cuprins.
M-am așteptat să vuiască medianul de ovații, când colo... pace.
Oamenii se uitau de parcă n-ar fi fost nimic ieșit din comun.
Deșertăciune.
Nici pe departe reacția la care m-am așteptat.
Oare cum s-a simțit artistul Ion Paladi dacă eu am fost așa de dezamăgită...?
Hai să spunem că gusturile sunt gusturi și nu le poți contrazice, totuși este un artist pe care mulți și-ar dori să-l vadă, dar n-au ocazia.
Dragi consăteni, fac un apel la simțul vostru apreciativ.
Haideți să batem mai mult din palme când vin la noi astfel de oameni.
Haideți să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
— Voi cum v-ați fi simțit dacă ați fi fost în locul lui?
Dar să fim cinstiți, nu să răspundem în cor: „Ei, și cu ce mă încălzesc pe mine aplauzele? Ce să mai vorbim!”
Nu este chiar așa, v-o spun din experiență.
Aplauzele îl fac pe orice artist să se simtă apreciat.
Nu suntem obligați să aclamăm pe cineva care nu ne-a plăcut, nu, dar dacă ne-a plăcut, este minimul pe care îl putem face.
Aplauzele sunt ca zâmbetele = gratis. Le avem toți. Și cei mai săraci dintre noi le au din belșug.
Când le dăm cu generozitate, înseninează ziua cuiva. Îi dau curaj să meargă înainte. Că viața de artist nu este atât de ușoară pe cât credem noi. Nici lor nu le cade nimic din cer.
Parcă prea ne-am obișnuit să luăm fără să dăm nimic în schimb.
Nu dăm „like” la pagini, nu sprijinim pe nimeni, în schimb nu pierdem nicio ocazie să criticăm, să judecăm, să acuzăm și să căsăpim pe orișicine fără pic de remușcare.
Aruncăm cu noroi în toți și-n toate.
Dăm sfaturi, ne băgăm ca musca-n *** lapte, ne credem ce nu suntem, căci este dreptul nostru.
Parcă nu mai simțim nimic când este vorba de alții.
Goliciune.
Parcă nu trăim decât să luăm... dar oare chiar ni se cuvine?
Lucrurile ar trebui să funcționeze în două direcții.
Ni se dă - dăm!
Nu - nu!
Ca o paranteză - deoarece mi se pare că are relevanță cumva.
La lansarea cărții 14 nuanțe de roșu, cineva a pus între ghilimele cuvântul „lansare”.
Parcă mi-a dat o palmă peste față.
Pentru ce a făcut asta?
Pentru că unii au o idee eronată despre lansările de carte. Mulți au așteptări imense la astfel de evenimente. Dacă la o lansare de carte nu vin televiziunea și jurnaliștii, nu este lansare.
Sunt lansări și lansări. Depinde de foarte multe aspecte.
Succesul are multe interpretări.
Așa cum sunt moduri și moduri de a spune lucrurilor pe nume.
Aș îndrăzni să rog pe fiecare dintre cei care citesc să aplaude când merg la un concert, mai ales dacă asistă cu drag.
Ați plătit un bilet poate, nu zic nu, dar puneți-vă în locul artiștilor.
Atât zic.
Una dintre regulile de aur pe care le urmez cu sfințenie este:
„Fă celuilalt ceea ce ai vrea să ți se facă ție.”
Și fii cinstit când recunoști - față de tine - că ți-ar crește inima dacă oamenii te-ar aclama.
Că ești artist și te hrănești cu reacția publicului.
Azi va cânta domnul George Cojocărescu, fă un efort și arată-i că-l prețuiești.
Fă cum vrei să primești. Nimic mai mult și nimic mai puțin.
Distracție plăcută celor ce sunt la bâlci alături de rude și prieteni.
Cei care nu au fost ieri, pot veni astăzi.
Sărbătoarea este în toi!
M-am pregătit să-mi scriu impresiile și să le dau la ziar, dar n-am vrut să spun ce-am scris mai sus.
M-am rușinat.
După atâtea eforturi făcute de unii, noi...
Dar nu mai zic nimic.
Am lacrimi în ochi.
Am bătut din palme în ciuda faptului că mă doare fiecare fibră din corp. Sunt frântă de oboseală, mă mir că reușesc să merg.
Însă nu este în natura mea să iau ceva fără să dau nimic la schimb. Aplauzele nu ne costă nimic.
Încotro se-ndreaptă lumea?
Atmosfera este festivă. Copiii simt asta cel mai mult.
Sau părinții?
Nu știu exact. Poate părinții, că au muncit de s-au spetit și portofelul s-a subțiat.
Depinde de perspectiva din care privești.
Eu sunt încă fermecată de slujba de la 11, de pelerinajul care a evidențiat portul nostru național și comorile de tradiții, de concertul susținut de Ion Paladi, de focul de artificii...
Încă nu am fotografii, dar voi face rost.
Totul a fost la superlativ anul ăsta de bâlci. De mult nu am văzut așa ceva, poate chiar niciodată.
 |
| Fotografie de pe Pixabay |
L-am ascultat pe domnul Ion Paladi. Nu l-am pierdut din loc de fapt.
Am bătut din palme energic când a fost prezentat. O bucurie imensă m-a cuprins.
M-am așteptat să vuiască medianul de ovații, când colo... pace.
Oamenii se uitau de parcă n-ar fi fost nimic ieșit din comun.
Deșertăciune.
Nici pe departe reacția la care m-am așteptat.
Oare cum s-a simțit artistul Ion Paladi dacă eu am fost așa de dezamăgită...?
Hai să spunem că gusturile sunt gusturi și nu le poți contrazice, totuși este un artist pe care mulți și-ar dori să-l vadă, dar n-au ocazia.
Dragi consăteni, fac un apel la simțul vostru apreciativ.
Haideți să batem mai mult din palme când vin la noi astfel de oameni.
Haideți să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
— Voi cum v-ați fi simțit dacă ați fi fost în locul lui?
Dar să fim cinstiți, nu să răspundem în cor: „Ei, și cu ce mă încălzesc pe mine aplauzele? Ce să mai vorbim!”
Nu este chiar așa, v-o spun din experiență.
Aplauzele îl fac pe orice artist să se simtă apreciat.
Nu suntem obligați să aclamăm pe cineva care nu ne-a plăcut, nu, dar dacă ne-a plăcut, este minimul pe care îl putem face.
Aplauzele sunt ca zâmbetele = gratis. Le avem toți. Și cei mai săraci dintre noi le au din belșug.
Când le dăm cu generozitate, înseninează ziua cuiva. Îi dau curaj să meargă înainte. Că viața de artist nu este atât de ușoară pe cât credem noi. Nici lor nu le cade nimic din cer.
Parcă prea ne-am obișnuit să luăm fără să dăm nimic în schimb.
Nu dăm „like” la pagini, nu sprijinim pe nimeni, în schimb nu pierdem nicio ocazie să criticăm, să judecăm, să acuzăm și să căsăpim pe orișicine fără pic de remușcare.
Aruncăm cu noroi în toți și-n toate.
Dăm sfaturi, ne băgăm ca musca-n *** lapte, ne credem ce nu suntem, căci este dreptul nostru.
Parcă nu mai simțim nimic când este vorba de alții.
Goliciune.
Parcă nu trăim decât să luăm... dar oare chiar ni se cuvine?
Lucrurile ar trebui să funcționeze în două direcții.
Ni se dă - dăm!
Nu - nu!
Ca o paranteză - deoarece mi se pare că are relevanță cumva.
La lansarea cărții 14 nuanțe de roșu, cineva a pus între ghilimele cuvântul „lansare”.
Parcă mi-a dat o palmă peste față.
Pentru ce a făcut asta?
Pentru că unii au o idee eronată despre lansările de carte. Mulți au așteptări imense la astfel de evenimente. Dacă la o lansare de carte nu vin televiziunea și jurnaliștii, nu este lansare.
Sunt lansări și lansări. Depinde de foarte multe aspecte.
Succesul are multe interpretări.
Așa cum sunt moduri și moduri de a spune lucrurilor pe nume.
Aș îndrăzni să rog pe fiecare dintre cei care citesc să aplaude când merg la un concert, mai ales dacă asistă cu drag.
Ați plătit un bilet poate, nu zic nu, dar puneți-vă în locul artiștilor.
Atât zic.
Una dintre regulile de aur pe care le urmez cu sfințenie este:
„Fă celuilalt ceea ce ai vrea să ți se facă ție.”
Și fii cinstit când recunoști - față de tine - că ți-ar crește inima dacă oamenii te-ar aclama.
Că ești artist și te hrănești cu reacția publicului.
Azi va cânta domnul George Cojocărescu, fă un efort și arată-i că-l prețuiești.
Fă cum vrei să primești. Nimic mai mult și nimic mai puțin.
Distracție plăcută celor ce sunt la bâlci alături de rude și prieteni.
Cei care nu au fost ieri, pot veni astăzi.
Sărbătoarea este în toi!
M-am pregătit să-mi scriu impresiile și să le dau la ziar, dar n-am vrut să spun ce-am scris mai sus.
M-am rușinat.
După atâtea eforturi făcute de unii, noi...
Dar nu mai zic nimic.
Am lacrimi în ochi.
Am bătut din palme în ciuda faptului că mă doare fiecare fibră din corp. Sunt frântă de oboseală, mă mir că reușesc să merg.
Însă nu este în natura mea să iau ceva fără să dau nimic la schimb. Aplauzele nu ne costă nimic.
Încotro se-ndreaptă lumea?
Niciun comentariu