Nu caut bărbat!

Dar dacă aș căuta, ar fi un bărbat care să-mi aprecieze munca.
Asta în primul rând. Sau mai presus de toate.

Am scris de multe ori despre asta, că mi-e rușine, dar scriu din nou, deși știu că „bărbații” care „mă întreabă”, nu numai că nu citesc, dar nu sunt nici interesați.

Sunt „întrebată” rău.
Pe Facebook, da.
Că mulți bărbați cred că Facebook-ul este un site de întâlniri.
Nu știu cum le-a venit această idee, dar n-am cum să le explic că nu e.
Treaba lor... ar trebui să zic, numai că nu pot tot timpul.
Nu pot, căci nu mă lasă ei pe mine. Nu.
Cam acum o lună, de exemplu, un tip mi-a scris revoltat: „De ce mi-ai dat accept dacă...?”
Atât am citit din mesajul plin de nervi. Nu l-am deschis. Era ultima parte.
Dacă folosești messenger (Facebook), știi la ce mă refer.
Dacă ce? Oare de ce ți-am dat accept, zevzecule? Oi fi numai tu în universu' ăsta și te așteptam cu limba scoasă. Cine ești? Buricu' pământului?” 
L'ombelico del mondo!
Îți amintești de cântecul acela care suna peste tot prin anii 2000.

Nu caut bărbat!
Bărbații se găsesc pe toate drumurile. Așa cum se găsesc și femeile.
Dacă unul vrea femeie, o găsește. Dar asta dacă știe cum să o caute, cum să-i vorbească, cum să se poarte.
Și nu știu tu, dar eu am observat de când eram copilă că unii bărbați se cred zei și caută zeițe, pe când ei sunt muritori de rând.

Nu caut bărbat, repet, dar recunosc cinstit nu mi-ar cădea prost dacă m-ar găsi un om care știe unde se află și unde vrea să meargă.
Un om ca mine așa.
Perfecțiunea nu mă interesează.
Ce, nu știai că perfecțiunea există? 
Nu știai pentru că toată lumea zice că nu este posibil așa ceva.
Ne naștem într-o societate care aleargă după perfecțiunea care nu există. Ce paradox.

Eu sunt de părere că perfecțiunea se regăsește peste tot.
În forma și mirosul unei flori, în sunetul unei vioare, în râsul unui om, în afecțiunea unui animal, în picăturile de ploaie...
Dar este drept că ce este perfect pentru tine, este imperfect pentru mine și viceversa.
Că poate tu detești ploaia, pe când eu o iubesc, de exemplu, dar numai dacă nu este agresivă și nu distruge tot în calea ei.

Cum să mă găsească un om când eu nu-l caut? 
Nu este oare o contradicție? 
Nu.
Însă înțelege numai cine are o direcție în viață.
Că-n ziua de azi, din nefericire, nu mai știm pe ce lume trăim. Nu știm unde suntem și unde vrem să mergem, vrem doar să fim fericiți.

Dar tu știi că fericirea se învață? 
Tu știi că un om poate avea de toate și totuși își dorește moartea pentru că nu se simte fericit?
Nu-mi plac acești oameni care așteaptă să le cadă din cer fericirea.
Fericirea este în fiecare dintre noi, fericirea este în toate câte vedem și auzim, dar noi ne fixăm pe ce ne face rău.

În fine, discursul ăsta nu este pentru acei care mă curtează pe Facebook.
Nu este pentru acei care mă întreabă de unde sunt, când este scris negru pe alb acest lucru.
Acei oameni nu știu unde se află, nu știu cine sunt, dar aleargă după cai albi pe oglinzi.

Știu că scriu fără folos și poate într-o zi am să mă rușinez de reacția mea, dar am mute bloguri pe care trebuie să le actualizez.
Scriu ca să mă aflu-n treabă. Știi cum e.

Bărbatul care m-ar surprinde și care m-ar face să mă simt flatată de atenția lui este acela care nu numai că știe ce fac, dar și citește, chiar dacă nu apreciază neapărat.
Și poate înțelege engleză și italiană.
Da... uite cine aleargă după cai albi pe oglinzi.
Și totuși... dacă eu vorbesc aceste limbi, chiar nimeni altcineva nu o face? 
Vreau să zic, sunt oameni care vorbesc 10-50 de limbi, să vorbești 2 nu-i chiar așa o mare brânză.



Dar este un discurs lung, pe care l-am făcut în cartea: Fată bătrână și fericită - Mai bine singură decât singură în doi.

Fata batrana si fericita-Mai-bine-singura-decat-singura-in-doi-Cristina-G.

Niciun comentariu