Îți iubești părinții?
Cât de mult?
Îi mai ai încă în viață?
Ce ai face să îi vezi fericiți?
Tocmai ce am fost pe Facebook unde o poză reprezentând o femeie bătrână dormind pe jos, mi-a rupt inima.
Parcă am văzut-o pe mama în locul acelui chip străin.
Am o slăbiciune pentru oamenii bătrâni.
Întotdeauna îmi văd părinții când mă uit la ei. Dar nu de acum, sau de anul trecut, ci dintotdeauna.
Deseori mă sprijin de pereți când trec pe lângă un om bătrân ce merge tremurând.
Iar dacă plânge, mă prăbușesc sub povara lacrimilor lui.
Dar asta face din mine o persoană mai bună decât cei care nu plâng ca mine?
Nici pe departe. Poate exact invers.
Plânsul meu nu ajută pe nimeni. Este un reflex al inimii.
Când văd cum unii polițiști arestează sau trag pe jos femei care vând leuștean în piață fără permis, mor de durere.
Nu reușesc să cred că cineva poate fi atât de aprig la suflet.
Dar unele ființe cu aspect omenesc abuză de cel slab de când e lumea și pământul.
Mi-am pierdut tatăl în aprilie al acestui an (2018).
S-a întâmplat cu câteva zile înainte ca el să împlinească 83 de ani.
Dar nu a fost ceva neașteptat.
Tata a suferit 16 ani lungi.
Și tu crezi că a suferit singur?
Nimeni nu suferă niciodată singur.
După 16 ani de suferință și așteptare, unul ar crede că este pregătit să afle că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de tatăl suferind și l-a luat la el.
Dar nu a fost așa.
Toți copiii lui, cei 9 rămași, au fost devastați chiar dacă știau că-i doar o chestiune de timp.
Personal am simțit cum cerul s-a făcut griu dintr-odată și-am crezut că n-are să mai fie niciodată albastru.
Dar ăsta este cursul vieții, nu?
Părinții mei au avut 10, 11 de fapt, copii împreună. Și cum au avut ei grijă de noi, așa am avut noi grijă de ei chiar dacă suntem împrăștiați prin lume ca potârnichile.
Poate unul s-a sacrificat mai mult decât altul, dat fiecare a făcut ce a putut și nu i-am lăsat niciodată singuri și de izbeliște.
Dar asta nu-i o laudă.
Sunt mulți oameni care fac ca noi. Poate și tu.
Când văd mesaje de genul:
„Cum poate o mamă care a crescut 10 copii să nu aibă pe nimeni să se îngrijească de ea?” izbucnesc în plâns.
Nu pot să concep așa ceva.
Nu știu cum este posibil. N-am un răspuns. Dar n-am să-i arăt cu degetul copiii. Nu este treaba mea. Nu sunt judecător și nici Dumnezeu.
La arătatul cu degetul și la a da vina pe altcineva nu ne întrece nimeni.
Oamenii sunt maeștri absoluți în aruncarea cu piatra.
Cunoști pilda cu Maria Magdalena?
Dar de Sodoma și Gomora ai auzit?
De parabola fiului risipitor?
Într-o zi am văzut un clip în care o copiliță îți hrănea bunicul. Mi-a fugit gândul la tata, era inevitabil. Și iar am izbucnit în plâns.
Dar cu fața brăzdată de lacrimi am putut să citesc primul comentariu:
„Ce drăguț.”
Mi s-a făcut rău.
Drăguț?!
Nu este chestiune de drăgălășenie, este chestiune de omenie.
Să hrănești pe cineva este pură și simplă omenie. Un act de iubire profundă.
Și toți ar trebui să fim omenoși și să hrănim pe cel care nu poate să o facă singur.
Dar dacă nu o facem, este strict treaba noastră. Noi vom plăti pentru păcatele noastre. Nimeni altcineva nu va fi ținut responsabil pentru lipsa noastră de iubire față de om sau animal.
Mulți oameni bătrâni uitați de lume au avut copii, dar nimeni nu știe ce relația a fost între aceștia.
Nimeni nu știe de ce copilul nu își sprijină mama, tatăl sau fratele.
Poate copilul e vai de capul lui undeva prin lume, muncind 16 ore pe zi să-și întrețină familia lui. Poate are copii, poate-i bolnav, poate-i singur și el.
Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de viața lui. De mama și de tatăl lui. De copiii, nevasta, soțul și casa lui.
Ce fac alții este treaba lor.
Dacă chiar te doare sufletul de cineva, eu zic să-l ajuți fizic.
Distribuirea unei poze de genul pe Facebook nu ajută decât pe acela care a făcut o afacere din asta.
Tu crezi că dacă-i trimiți 100 de euro odată la 3 luni mamei tale, ți-ai scos pârleala?
Tu crezi că ești mai bun decât alții pentru asta?
Iubirea este mult mai mult decât asta.
Cel care-și sacrifică existența ca să stea lângă părintele bolnav este un sfânt.
Dar și sfinții mai cad în păcat uneori.
Nu avea tu grijă să-l conduci pe el pe calea cea dreaptă.
Uită-te să vezi pe ce cale mergi tu mai întâi.
Hrănește pe cel care nu poate și nu arăta cu degetul pe cel care nu o face. Nu este treaba ta.
Nu poți forța un om să iubească sau să-și plătească datoriile morale.
De câte ori îți vizitezi părinții care locuiesc (poate) la 100 de metri de tine?
De câte ori te trezești ud de sudoare după ce ai visat că i-ai pierdut așa cum temeai de mic copil?
De câte ori te doare stomacul de dor și de ciudă... de ciudă că nu poți să le dai tot ce au nevoie?
De câte ori ai dat cu piatra în vecinul care nu simte ca tine?
Dar de unde știi tu că nu simte ca tine?
Și chiar de-ai ști, de ce este asta treaba ta?
Oare chiar ești lipsit de păcat?
E frig în noiembrie.
Cât de mult?
Îi mai ai încă în viață?
Ce ai face să îi vezi fericiți?
Tocmai ce am fost pe Facebook unde o poză reprezentând o femeie bătrână dormind pe jos, mi-a rupt inima.
Parcă am văzut-o pe mama în locul acelui chip străin.
Am o slăbiciune pentru oamenii bătrâni.
Întotdeauna îmi văd părinții când mă uit la ei. Dar nu de acum, sau de anul trecut, ci dintotdeauna.
Deseori mă sprijin de pereți când trec pe lângă un om bătrân ce merge tremurând.
Iar dacă plânge, mă prăbușesc sub povara lacrimilor lui.
Dar asta face din mine o persoană mai bună decât cei care nu plâng ca mine?
Nici pe departe. Poate exact invers.
Plânsul meu nu ajută pe nimeni. Este un reflex al inimii.
Când văd cum unii polițiști arestează sau trag pe jos femei care vând leuștean în piață fără permis, mor de durere.
Nu reușesc să cred că cineva poate fi atât de aprig la suflet.
Dar unele ființe cu aspect omenesc abuză de cel slab de când e lumea și pământul.
Mi-am pierdut tatăl în aprilie al acestui an (2018).
S-a întâmplat cu câteva zile înainte ca el să împlinească 83 de ani.
Dar nu a fost ceva neașteptat.
Tata a suferit 16 ani lungi.
Și tu crezi că a suferit singur?
Nimeni nu suferă niciodată singur.
După 16 ani de suferință și așteptare, unul ar crede că este pregătit să afle că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de tatăl suferind și l-a luat la el.
Dar nu a fost așa.
Toți copiii lui, cei 9 rămași, au fost devastați chiar dacă știau că-i doar o chestiune de timp.
Personal am simțit cum cerul s-a făcut griu dintr-odată și-am crezut că n-are să mai fie niciodată albastru.
Dar ăsta este cursul vieții, nu?
Părinții mei au avut 10, 11 de fapt, copii împreună. Și cum au avut ei grijă de noi, așa am avut noi grijă de ei chiar dacă suntem împrăștiați prin lume ca potârnichile.
Poate unul s-a sacrificat mai mult decât altul, dat fiecare a făcut ce a putut și nu i-am lăsat niciodată singuri și de izbeliște.
Dar asta nu-i o laudă.
Sunt mulți oameni care fac ca noi. Poate și tu.
Când văd mesaje de genul:
„Cum poate o mamă care a crescut 10 copii să nu aibă pe nimeni să se îngrijească de ea?” izbucnesc în plâns.
Nu pot să concep așa ceva.
Nu știu cum este posibil. N-am un răspuns. Dar n-am să-i arăt cu degetul copiii. Nu este treaba mea. Nu sunt judecător și nici Dumnezeu.
Dar ceea ce mă întristează și mai mult este faptul că mulți predică bine despre compasiune și iubire de părinți, de seamăn și de Dumnezeu, dar văd așchia din ochiul altora ignorând complet bârna din ochiul propriu.
La arătatul cu degetul și la a da vina pe altcineva nu ne întrece nimeni.
Oamenii sunt maeștri absoluți în aruncarea cu piatra.
Cunoști pilda cu Maria Magdalena?
Dar de Sodoma și Gomora ai auzit?
De parabola fiului risipitor?
Într-o zi am văzut un clip în care o copiliță îți hrănea bunicul. Mi-a fugit gândul la tata, era inevitabil. Și iar am izbucnit în plâns.
Dar cu fața brăzdată de lacrimi am putut să citesc primul comentariu:
„Ce drăguț.”
Mi s-a făcut rău.
Drăguț?!
Nu este chestiune de drăgălășenie, este chestiune de omenie.
Să hrănești pe cineva este pură și simplă omenie. Un act de iubire profundă.
Și toți ar trebui să fim omenoși și să hrănim pe cel care nu poate să o facă singur.
Dar dacă nu o facem, este strict treaba noastră. Noi vom plăti pentru păcatele noastre. Nimeni altcineva nu va fi ținut responsabil pentru lipsa noastră de iubire față de om sau animal.
Mulți oameni bătrâni uitați de lume au avut copii, dar nimeni nu știe ce relația a fost între aceștia.
Nimeni nu știe de ce copilul nu își sprijină mama, tatăl sau fratele.
Poate copilul e vai de capul lui undeva prin lume, muncind 16 ore pe zi să-și întrețină familia lui. Poate are copii, poate-i bolnav, poate-i singur și el.
Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi ar trebui să se îngrijească de viața lui. De mama și de tatăl lui. De copiii, nevasta, soțul și casa lui.
Ce fac alții este treaba lor.
Dacă chiar te doare sufletul de cineva, eu zic să-l ajuți fizic.
Distribuirea unei poze de genul pe Facebook nu ajută decât pe acela care a făcut o afacere din asta.
Tu crezi că dacă-i trimiți 100 de euro odată la 3 luni mamei tale, ți-ai scos pârleala?
Tu crezi că ești mai bun decât alții pentru asta?
Iubirea este mult mai mult decât asta.
Cel care-și sacrifică existența ca să stea lângă părintele bolnav este un sfânt.
Dar și sfinții mai cad în păcat uneori.
Nu avea tu grijă să-l conduci pe el pe calea cea dreaptă.
Uită-te să vezi pe ce cale mergi tu mai întâi.
Hrănește pe cel care nu poate și nu arăta cu degetul pe cel care nu o face. Nu este treaba ta.
Nu poți forța un om să iubească sau să-și plătească datoriile morale.
Cine arată cu degetul, nu este cu mult mai presus decât cel condamnat.
De câte ori îți vizitezi părinții care locuiesc (poate) la 100 de metri de tine?
De câte ori te trezești ud de sudoare după ce ai visat că i-ai pierdut așa cum temeai de mic copil?
De câte ori te doare stomacul de dor și de ciudă... de ciudă că nu poți să le dai tot ce au nevoie?
De câte ori ai dat cu piatra în vecinul care nu simte ca tine?
Dar de unde știi tu că nu simte ca tine?
Și chiar de-ai ști, de ce este asta treaba ta?
Oare chiar ești lipsit de păcat?
E frig în noiembrie.
 |
| Fotografie de pe Pixabay |
.jpg)
Niciun comentariu